„Ar fi cu adevărat foarte necesar azi ca oamenii care vor să înţeleagă concret lucrurile în acest domeniu să plece de la observarea ştiinţifică goetheană a naturii, mai ales de la studiul învăţăturii sale despre culori. În învăţătura sa despre culori, Goethe a utilizat o cu totul altă metodă a observaţiei naturaliste decât ceea ce se obişnuieşte în prezent. Încă de la început este vorba despre aşa-numite culori subiective, culori fiziologice, şi aici se cercetează cum ochiul uman, ca formaţiune vie, are trăiri legate de ambianţă, că aceste trăiri nu durează numai atât timp cât ochiul este expus lumii exterioare, ci există aici ca o postacţiune. Cunoaşteţi cu toţii fenomenul cel mai simplu din acest domeniu: priviţi o suprafaţă limitată, de exemplu, de culoare roşie, apoi mutaţi repede ochiul spre o suprafaţă albă: vedeţi roşul în postculoarea verde. Aceasta înseamnă că ochiul mai stă, într-un anumit sens, sub influenţa a ceea ce a trăit. Acum nu vrem să cercetăm motivele pentru care apare postculoarea verde, ci vom insista mai mult asupra faptului general că ochiul mai lasă să rezoneze trăirea încă după ce aceasta a încetat.
Avem de-a face aici cu o trăire la periferia vieţii noastre umane. Ochiul se află la periferia corpului uman. Dacă urmărim trăirea pe care o are, găsim că pentru un anumit timp, limitat, ochiul lasă să se stingă treptat această trăire. Apoi trăirea încetează cu totul. Atunci ochiul se poate îndrepta spre alte trăiri fără a fi influenţat de ceea ce a trăit anterior. Să observăm prin simplă intuiţie un fenomen care nu este legat de un singur organ izolat, ci de întregul organism al omului, şi dacă ne vom dărui unei analize obiective nu vom putea nesocoti faptul că şi înaintea observării această trăire este înrudită cu trăirea ochiului. Vă expuneţi unui fenomen, unei trăiri. Vă expuneţi ca om întreg acestei trăiri, o preluaţi aşa cum ochiul preia trăirea culorii căreia îi este expus. După luni, după ani, posttrăirea, postimaginea apare sub forma de imagine a memoriei. Sunt două fenomene diferite, dar nu veţi putea ignora înrudirea imaginii amintirii cu o postimagine a trăirii pe care ochiul o are pentru un timp limitat.”
(Rudolf Steiner, Omul – hieroglifă a Cosmosoului, conferința a VII-a)